În curând se vor împlini trei decenii de la momentul decembrie ‘89 care a schimbat România. În bine! Poate mai puţin decât ne imaginam atunci, dar în mod cert mult mai mult decât obişnuim să recunoaştem. De 30 de ani alternăm pesimisimul cu euforia lipsită de luciditate, fiind când prea nemulţumiţi de ceea ce am realizat, când imatur de încrezători cât să ne pierdem avântul imediat ce apare un obstacol. Această dinamică ne-a împiedicat, probabil, mai mult decât alte cauze obiective să progresăm mai rapid.
Am adoptat o tranziţie lentă, am fost prea conservatori şi ne-am întârziat dezvoltarea. Încă încercăm să găsim echilibrul între analiza sinceră cu noi însine şi energia tonică care ne poate ajuta să progresăm, să ne punem întrebările esenţiale despre trecut, dar mai ales despre viitor. Fără să recunoaştem problemele este greu de crezut că vom găsi soluţiile, iar provocările cărora trebuie să le răspundem în anii care vin sunt cel puţin la fel de complicate ca tumultul schimbărilor prin care a trecut societatea românească de când a ieşit din comunism. Ca să nu mai vorbesc de faptul că de câţiva ani conştientizăm tot mai clar că ne aflăm în mijlocul unei alte revoluţii, cea tehnologică, al cărei mers este implacabil şi pentru care noi nu facem suficient de mult.
