Reducerea cantității de deșeuri reciclabile prin promovarea lor ca resursă este ceea ce ne cer organismele europene. Țintele fixate sunt ambițioase – peste 55% grad de recuperare a materialelor specifice conținute în special în deșeurile de ambalaje. Ar fi posibil să creștem procentul de reciclare a ambalajelor de plastic, metal și sticlă puse pe piață la 70%, dar și rata de returnare a ambalajelor, reducând, în schimb, poluarea ambientală, la costuri suportabile de către producători și generatori, adoptând o singură măsură. Vorbim aici despre un sistem deja utilizat în alte state europene, care ar veni, însă, la pachet cu costuri de 140-160 de milioane de euro pentru ridicarea infrastructurii. Este el fezabil? Este cineva interesat?
Colectăm de două ori mai puțin volum de deșeuri reciclabile, deși țintele fixate de organismele europene stabilesc altceva. Astfel, potrivit legislației în vigoare, adaptată la prevederile Directivelor europene, cel târziu până la 31 decembrie 2025, ar trebui să colectăm minimum 65 % din greutatea tuturor deșeurilor de ambalaje și să reciclăm minimum 70 % din greutatea lor. Până la aceeași dată, vor trebui reciclate peste 50% din anumite materiale specifice, conținute în deșeurile de ambalaje, cum ar fi, de exemplu, plastic sau aluminiu, dar peste 70% din tot ce înseamnă sticlă.
Până în 2025, România trebuie să asigure colectarea separată, în vederea reciclării, a unei cantități de produse din plastic de unică folosință egală cu 77 % din greutatea produselor de plastic de unică folosință introduse pe piață într-un an, iar până în 2029 procentul crește până la 90 %.
Și ambalajele pentru băuturi au, de asemenea, stabilite ținte de reciclare precise- până în 2025, plasticul conținut în ambalaj trebuie să fie reciclat în proporție de cel puțin 25 %, calculat ca medie pentru toate sticlele PET introduse pe piața noastră.
Or, toate aceste ținte ambițioase ar putea fi mai ușor atinse printr-un sistem ce, în anumite țări europene funcționează.
CE ESTE SISTEMUL DEPOZIT. AVANTAJE ȘI DEZAVANTAJE.
Sistemul depozit (DRS – deposit refund system în limba engleză) este o modalitate prin care diferitele părți angrenate în lanțul producător-consumator-reciclator organizează un sistem de returnare voluntară a ambalajelor, de unică folosință sau reutilizabile, prin folosirea unui stimulent financiar (garanție). Consumatorul plătește un depozit bănesc (garanție) la cumpărarea unui produs ambalat în ambalaj returnabil și își recuperează garanția la returnarea ambalajului într-unul din centrele de colectare special amenajate.
”Pentru ca rezultatele ecologice să fie susținute și de către rezultate economice pozitive, sistemul trebuie reglementat foarte atent și pertinent, iar forma de funcționare efectivă și financiară a acestui sistem să fie eficientă. Suma percepută drept garanție trebuie să fie suficient de atractivă, pe de o parte pentru industrie, în vederea creșterii gradului de colectare, iar pe de altă parte pentru consumatorul individual, pentru a fi căutată la redobândire”. Concluzia este evidențiată de primul studiu românesc pe tema sistemului, realizat de Academia de Studii Economice pentru Ministerul Mediului.
”Evident, statele europene aplică diferit acest sistem de garanție pe ambalaj. Există și decizii de neaplicare a sistemului în state precum Franța, Spania sau Italia. Opoziția este dată de faptul că, de cele mai multe ori, susținerea financiară este realizată exclusiv de către sectorul privat cu costuri foarte mari. Sunt cazuri când împotrivirea este generată de factori demografici, de dezvoltarea regională cu discrepanțe și cu comportamente de consum diferite, de distanțe foarte mari între consumator și comerciant”, se mai arată în studiul amintit.
Tot studiul enunțat aduce la lumină și limitele sistemului de garanție, între care creșterea inițială a prețului la raft al produsului al cărui ambalaj este vizat, creșterea costurilor producătorilor și comercianților de produse ale căror ambalaje sunt vizate de sistemul de garanție și posibila modificare a comportamentului consumatorului. În plus, sistemul de garanție nu vizează totalitatea tipologiilor de ambalaje existente pe piață, dar, pe de altă parte, prin îmbunătățirii sistemelor de colectare, ar putea fi adăugate, după implementare.
Pe de altă parte, vorbim despre costuri de 140-160 de milioane de euro pentru înființarea infrastructurii de colectare, dar și de 2000-2200 de joburi noi, directe sau indirecte, provenind în principal din transport și gestionare, la care s-ar adăuga 10-15.000 de colectori individuali.
RETAILERII ÎN PRIM-PLAN
Propunerea pe care, din experiența o apreciem ca fiind cea mai rezonabilă, pe care o avansează și autorii studiului, de altfel, ar fi aceea ca sistemul de garanție-depozit să fie organizat de către retaileri. Aceștia pot fi orice operatori care comercializează produse ale căror ambalaje intră în sistemul de garanție – de la un hypermarket la un mic magazin din zona rurală. Retailerul ar urma să fie interfața dintre producător și consumator și cel care încasează garanția de la consumatorul final și o va deconta producătorului.
Lanțul prin care ar circula ambalajele, în așa fel încât să poată fi reciclate cantități cât mai mari, ar fi următorul: producătorul pune pe piață băuturile ambalate în diferitele categorii de ambalaje incluse în sistemul de garanție, primind contravaloarea produsului și, separat, garanția aferentă ambalajului respectiv de la retailer. Acesta vinde către consumatorul final băuturile ambalate în diferitele categorii de ambalaje incluse în sistemul de garanție, încasând contravaloarea produsului și, separat, garanția aferentă ambalajului respectiv. Consumatorul cumpără de la retailer și returnează la punctele de colectare ambalajul. Ambalajele de la punctele de colectare sunt transportate la centrele de numărare, de la care ar urma să fie transportate către reciclatori /valorificatori. Aceștia sunt cei care tratează deșeurile de ambalaje, transformându-le în materie primă pentru producerea altor ambalaje. În felul acesta, ciclul este complet și ar asigura reciclarea în procente crescute.
Responsabili cu stocarea și verificarea datelor de intrări de ambalaje de la producători și de gradul de colectare ar trebui să fie toți actorii implicați. De altfel, și studiul Ministerului Mediului avertizează că ”un sistem de garanție trebuie să fie un circuit închis, ermetic pentru posibilitățile de intrare ale unor ambalaje ce nu aparțin sistemului. În acest fel acesta asigură eliminarea fraudei. Sistemul trebuie să aibă flexibilitate și scalabilitate. Sistemul trebuie să fie flexibil în raport cu noile tendințe de consum și nevoile logistice atât ale producătorilor, cât și ale consumatorilor”.
Înainte de orice, însă, ar trebui analizată situația actuală, pentru a vedea de unde pornim, din punctul de vedere al potențialului tehnic și al tipurilor de ambalaje în discuție. Apoi, normele ar trebui revizuite, în sensul stabilirii aplicării valorii de garanție și sistemul de circulație corespunzător al ambalajelor reutilizabile deja introduse în piață și puse în circulație. Pentru că, de pildă, garanția de 0,5 lei/bucată se aplică oricărui tip de ambalaj primar reutilizabil – și unui pet, dar și unui butoi, care, evident că are o valoare mult mai mare. De asemenea, normele ar trebui completate, pentru a stabili care este circulația ambalajelor reutilizabile până la consumatorul final și nu doar între operatorii economici. Dar ar fi pași către un scop, odată el stabilit.
