Dan Dascălu
Dintre măsurile legislative dispuse de România în contextul crizei COVID-19, Ordonanța de urgență nr. 33/2020 a suscitat în mod deosebit interesul mediului de afaceri pentru că, spre deosebire de caracterul exclusiv pasiv al măsurilor fiscale luate prin alte acte normative, bonificațiile la plată prevăzute de aceasta presupun o implicare a contribuabililor în sprijinul Statului în această perioadă dificilă.
Astfel, contribuabilii au fost, reamintim, chemați să se lipsească de o parte dintre resursele lor financiare pentru a contribui la acoperirea cheltuielilor excepționale necesare susținerii sistemului sanitar și administrativ, dar și pentru a asigura realizarea funcției sociale a Statului prin măsurile de sprijinire a salariaților afectați de criza generată de COVID-19. Chiar dacă în discuție era plata unor obligații fiscale scadente, contribuabilii puteau alege să nu le plătească, totuși, pe perioada stării de urgență și să dea prioritate alocării sumelor respective pentru acoperirea propriilor lor nevoi curente.
Textele legale incluse în Ordonanță au stârnit deja dezbateri în privința aplicării bonificațiilor și pentru cei îndreptățiți la compensarea obligațiilor scadente la impozitul pe profit. O asemenea așteptare exista, în special, pentru cei care s-au aflat pe poziție de restituire impozit pe profit aferent anului 2019, ca efect al declarației anuale înregistrate până la 25 martie 2020. Totodată, aplicarea bonificației pentru contribuabilii care au un alt an fiscal decât cel calendaristic a suscitat unele discuții în practică.
Pentru ambele cazuri au fost avansate o serie argumente juridice, economice și chiar morale în susținerea uneia sau alteia dintre soluțiile posibile. Desigur că asemenea așteptări ar fi trebuit să fie temperate de o luare de poziție prudentă, cel puțin prin raportare la notoria abordare a organelor fiscale, mai degrabă restrictivă și formalistă atunci când în discuție soluții de natură a produce efecte pozitive pentru contribuabili.
Din precizările incluse în comunicatul emis recent de ANAF pe acest subiect rezultă că interpretarea dată normelor legale aplicabile celor două ipoteze conduce la o soluție exact contrară celei pe care contribuabilii o așteptau. Comunicatul ANAF vine cu o interpretare formalistă a legii, care ridică serioase semne de întrebare cu privire la însăși constituționalitatea acesteia. Fără a intra în prea multe explicații tehnice, nu putem să nu observăm că din perspectivă economică nu există nicio diferență între cei care achită sumele datorate (și beneficiază de bonificație) și cei care, fiind creditori ai statului la rândul lor, nu vor beneficia prin efectul compensării de drept de sumele ce le sunt datorate la restituire. Accesul acestor din urmă persoane la bonificații în lipsa plății unor sume suplimentare către buget este astfel înlăturat doar pentru simplu motiv că sunt deja creditori ai statului. O asemenea abordare apare cu atât mai greu de înțeles în condițiile în care este binecunoscută practica organelor fiscale de a restitui de multe ori sumele datorate de către contribuabili doar după procese care durează ani de zile.
Pe de altă parte, distincția pe care comunicatul o face în privința aplicării bonificației pentru plățile făcute în perioada 25 aprilie 2020-25 iunie 2020 pentru ratele aferente impozitului pe profit în cazul contribuabililor care au anul fiscal diferit față de cel calendaristic, doar dacă întâmplarea face ca trimestrul I să se încadreze în această perioadă, nu are nicio legătură cu textul legii, oricât de neclar s-ar dovedi în cele din urmă acesta. Și, în plus, ridică la fel de serioase probleme de constituționalitate.
Cele de mai sus fac ca din Comunicatul ANAF să pară că se desprinde concluzia că scopul legii ar fi exclusiv acela să genereze sume de bani la buget, dar și nu și să amelioreze situația financiară a contribuabililor care acceptă să contribuie la efortul statului în această perioadă de criză, inclusiv, prin efectul compensării de drept a sumelor pe care acesta la rândul său li le datorează.
Mai putem face totuși ceva?
Se pare că zarurile au fost deja aruncate. Cu toate acestea, Comunicatul ANAF nu produce efecte juridice obligatorii pentru contribuabili. În măsura în care aceștia nu sunt de acord cu interpretarea pe care o conține, le rămâne la dispoziție posibilitatea de a aplica bonificația, în speranța că soluția criticată va fi corectată la aprobarea prin lege. Iar dacă nici asta nu se va întâmpla, rămâne, desigur, deschisă calea contenciosului fiscal, în care instanțelor de judecată și/sau chiar Curții Constituționale – într-o procedură de declarare a neconstituționalității dispozițiilor OUG 33/2020 care încalcă de art. 16 alin. 1 din Legea fundamentală – le revine misiunea asigurării aplicării corespunzătoare și echitabile a Ordonanței.
În loc de concluzii
Echitatea fiscală nu poate să rămână un simplu deziderat, iar solidaritatea socială trebuie recompensată, în special, când legea o ridică la nivel de valoare socială.
În contextul creat de Covid-19, OUG 33/2020 părea că își propune să devină un „prieten” al contribuabililor plătitori de impozit de profit sau pentru impozitul pe veniturile microîntreprinderilor, oferindu-le o mână celor care fac un efort alături de Stat, achitând sume pe care deși le datorează, ar putea să nu o facă, recompensându-i astfel pentru un asemenea comportament responsabil.
Nimeni nu pune, desigur, la îndoială că aceste sume vor trebui achitate de toți, dar una este să fie achitate la acest moment, când este mai greu pentru toți și alta peste câteva luni. Cum, în mod similar, nu ar trebui să fie indiferent nici pentru Stat dacă, acceptând să acorde bonificația, se poate bucura acum de respectivele sume, pe care le poate aloca nevoilor stringente de azi. În schimb, într-o abordare formalistă sau chiar discriminatorie, se expune riscului să nu primească nimic , exact în această perioadă, când este mai greu pentru toți, iar măsura legislativă adoptată să rămână fără nicio finalitate.
În alte cuvinte, echitatea fiscală presupune ca în aplicarea bonificațiilor autoritatea fiscală să recunoască atingerea de către contribuabili a scopurilor de solidaritate socială pe care legea o ridică la nivel de valoare socială și o recompensează, evitând în același timp și compromiterea posibilității de atingere a finalității urmărite de legiuitor în asemenea vremuri excepționale de criză.
